Usturoi

îi spuneau Usturoi. pentru că mînca usturoi și pentru că venea la job mirosind a usturoi. e-adevărat, nu puteai să intri după ea la baie, dar hei, rahatul nostru miroase cel mai bine.

nu știu exact cîți ani avea, nu mai mult de 40, era slabă, nici nu avea cum să fie altfel. făcea dializă de vreo trei ori pe săptămînă. și alte căcaturi la fel de neplăcute.

nu știu de ce dracu, dar îmi zîmbea de fiecare dată cînd ne întîlneam. deși era o pisăloagă și mă comportam și eu, ca toată lumea, mai frumos cu ea de cînd am aflat că era bolnavă.

avea un super notebook toshiba și un frate mișto. o mamă senină. îi plăceau bananele și chestiile ciudate făcute din făină de grîu. îi spuneam, în glumă, să-mi dea mie laptopul, că e prea mișto. ți-l las moștenire, Adi.

de vreo două ori am crezut că e îndrăgostită de mine. de tot atîtea ori am spus că-s un babuin prost și arogant.

nu ne-am certat niciodată și cred că este singura colegă cu care nu m-am certat. mai sunt cîteva, dar povestea asta trebuie să fie cît mai impresionantă. mai amplă decît munții întunecați, mai impunătoare decît vocile regilor.

venea la job cu autobuzul. cu 52-ul, înainte de a ne muta. cu 50-ul în ultima vreme, locuia la doi pași de mine.

nu cred că o plăcea cineva cu adevărat. în timp ce holurile pe care ai trecut chiar săptămîna trecută, cu rochia ta albastră vaporoasă, șoptesc așa e viața, asta e, mai bine așa, cu voci neutre, sănătoase, grase, eu aștept un laptop Toshiba, cu tastatură iluminată și carcasă argintie. întotdeauna mi-am dorit unul.

Leave a Comment