Pata, Pata Rît

Putem fi de acord că municipiul Cluj-Napoca are 5 stele pă zona de centru plus minus ceva zone din ceva cartiere. Pă zona de Pata Rît, cu extensiile Dallas și Cantonului, municipiul Cluj-Napoca n-are stele, n-are gaz, n-are curent, n-are apă, n-are Digi, n-are primar. N-are nici măcare steluțe, n-are noroc. Are decît țigani. Iar țiganii din Pata Rît n-are nimic.

În cartierul Borhanci, colonia Borhanci, ca să fiu mai precis, oamenii are de toate. Are terenuri care se vînd cu 450 euro metru pătrat, are case frumoase cu view, are gaz, curent, apică bună și rece, are evident Digi, are joburi bune, străzi și locuri de joacă private. În cartierul Borhanci oamenii are triciclete.

Cam asta a fost partea amuzantă, deși nu e nimic amuzant în Dallas, sau pe Cantonului. Nu e nimic amuzant nici în colonia Borhanci, chiar dacă cei care locuiesc acolo ar avea toate motivele din lume să fie veseli, să simtă că viața e frumoasă în cartierul Borhanci. Ca rezident, pot să confirm, viața e frumoasă în cartierul Borhanci. Mai exact a fost, pînă zilele trecute, cînd unei doamne din Borhanci i-au furat țiganii din Pata Rît tricicleta.

Tricicleta a fost lăsată pe o alee. O alee privată, cum s-au grăbit oamenii să îmi explice. Adică o alee de aia pe care nu ai ce căuta fără bilet de voie de la proprietari. Soțul doamnei era la locul de joacă cu copilul. Într-un loc de joacă privat, cum s-au grăbit oamenii să-mi explice. De ăla în care nu ai ce căuta cu copilul propriu și personal, dacă nu ceri voie de la proprietari.

Am pus bold pe copil pentru că despre un copil este vorba. Despre un copil din Pata Rît. Un copil care merge seara la culcare cu burta goală. Un copil care vede și suportă zilnic violență. Cînd spun violență, spun “l-a tăiat cu sabia de i-am văzut inima cum bate”. Un copil pe care polițistii îi amenință că îl calcă în picioare, dacă-l prinde în Centru sau în Mărăști. Și după aia îl trimite la casa aia de corecție. Un copil care descoperă periuța de dinți și dușul în prima zi de școală. În școală. Un copil care, atunci cînd deschide ușa bărăcii în care locuiește, vede cîini morți și pisici moarte, presărate pe tot drumul. Un copil care aruncă friptura de pui pe care i-o dă școala, pentru că e obișnuit să își umfle burta cu pîine goală și apă. Un copil de care ceilalți copii rîd pentru că a venit la școală să mănînce. Așa că vine la școală o săptămînă, apoi nu mai vine deloc. Un copil care nu vrea să mănînce mîncarea pe care i-o dă școala, pentru că îi este rușine că vine la școală doar să mănînce. Așa că nu mai vine deloc la școală. Un copil pe care îl bat alți copii mai mari, sau mai puternici, sau mai traumatizați ca el. Sau îl violează. Sau îi cumpără o ciocolată ca să îl poată viola. Un copil pe care îl ignoră toată lumea cînd plînge. Cînd suferă. Cînd moare. Un copil care nu există în statistică, dar care totuși trăiește. Un copil pe care îl întreabă polițistul, cînd merge cu mama lui să reclame un viol, “tu vrei să nenorocești un om cu familie?”. Un copil care simte miros de pizza, că tocmai le-a adus diriga pizza la ai ei. Așa că bate la ușă și spune că vrea să vorbească cu un copil din clasa aia. Un copil care zice nu, mulțumesc, nu mi-e foame, cînd diriga îi zice să ia și el o felie, deși a intrat în clasa aia sperînd să primească o felie de pizza. Un copil care ia pînă la urmă felia de pizza și o înfulecă în două secunde. Un copil care se întreabă în fiecare zi cu ce a greșit. De ce “albiturile” nu dau doi bani pe el. De ce nu are haine, mîncare și telefon. Un copil care i-a furat unei doamne din Borhanci tricicleta.

Și pentru că i-a furat tricicleta, doamna din Borhanci îi face poze copilului. Le face poze părinților. Postează pozele pe grupul cartierului, însoțite de mesajul “vă prezint o familie de hoți“. Doamna din Borhanci primește mulțumiri și felicitări de la foarte mulți membri ai grupului privat Țara Borhanciului. Primește și critici, este atenționată, dar rezolvă elegant prin ironii ieftine, gen hahaha, doamne ferește, mă duc să fac update la postare că nu am voie să îi fac hoți, dacă nu s-a pronunțat o instanță. Și prin block cînd replicii “ești prea serios, noi aici suntem mai relaxați”, răspund cu “pariu că nu ați fi la fel de relaxați, dacă v-aș pune pozele copiilor pe facebook, însoțite de mesajul grup de rasiști din Borhanci”?

Ăsta e contextul, asta e povestea. O doamnă crede că este îndreptățită să fie protejată de lege, în timp ce calcă în picioare aceeași lege. O majoritate copleșitoare care ori nu vede nimic rău în asta, ori crede că doamna are toate motivele din lume să procedeze așa. O majoritate copleșitoar și mă refer aici la tot orașul de cinci fucking stele care este absolut convinsă că dreptul lor este inalienabil, în timp ce dreptul celor din Pata Rît poate fi călcat oricînd în picioare. O comunitate care îți rîde în față și te ia la mișto, dacă vorbești de drepturile lor, a celor “inferiori”. O administrație publică pe care o doare în cur de toate acestea pentru că e prea ocupată să mai aprobe un proiect de 10 blocuri și 200 de case în cartierul Borhanci.

Cînd o să ne uităm dracului în oglindă? Cînd o să ieșim din sintagma că orașul de cinci stele este al nostru? Și cînd vom începe să fim simpli cetățeni? Cu nimic deosebiți ce cetățenii din Pata Rît? Pentru că nu suntem cu absolut nimic diferiți de ei. Nici nu ar trebui să existe ei și noi. Este exclusiv o chestie de noroc și conjuctură că locuiești în Borhanci sau în Pata. Oricare dintre noi putea să se nască pe Cantonului sau în Dallas. Oricare dintre noi putea să fie țigan, ungur sau indian apache.

Nu îți cere nimeni să faci sacrificii pentru cei care s-au născut acolo. Nu îți cere nimeni să le dai tricicleta aia prăpădită cadou. Nici măcar să îi ierți, dacă ți-au furat-o, nu îți cere nimeni. Dar aproximativ 2000 de ani de civilizație și existență, 2000 de ani de supraviețuire a speciei printre războaie, măceluri și cataclisme îți cer la modul imperativ să înțelegi ce judeci, sau să nu judeci ce nu poți înțelege. E fix atît de simplu și de aici începe totul. Nu trebuie să fim eroi, nu trebuie să facem sacrificii. Trebuie doar să nu avem pretenția ca oamenii să facă pentru noi ceea ce noi nu putem facem pentru ei. Să respectăm drepturile celorlalți, dacă vrem ca ceilalți să ne respecte drepturile. Să respectăm.

Hai că nu e așa greu, trebuie doar să înțelegem că, pînă la urmă, suntem toți și la grămadă niște căcați în ploaie. Sau, dacă preferați varianta lui Shakespeare:

Life is a tale, told by an idiot, full of sound and fury, signifying nothing.

Avelo bahtalo. Cît timp va exista Pata Rît, fucking orașul ăsta nu va avea nici o fucking stea. Cît timp va exista Pata Rît, orașul ăsta va fi un oraș de căcat. Și nu e vina primăriei, nu e vina lu’ mama lui Ștefan cel Mare, e vina noastră, a clujenilor, care vom fi cetățeni de doi lei, cît timp va mai exista Pata Rît.

Leave a Comment