O tristă afacere românească

Scandalul din jurul premiului Eminescu mi-a amintit de un poet foarte mișto, Constantin Abăluță. Ăsta are vreo sută de ani, mi-am zis, cînd m-am trezit, literalmente, cu volumul lui în casă. Într-o seară, un tip înalt cu mutră jovială a intrat cu cîteva sacoșe pline de cărți, astea-s pentru tine. I-am dat o zacuscă, a doua zi m-am uitat la cărți, tipul jovial e critic literar, mi-a pus și el ce-a primit. Am zis să fac o selecție, așa că am citit cîteva rînduri din fiecare. Sigur, înainte m-am uitat la poze, să-mi fac o idee, iar fața lui Abăluță m-a trimis în anii ’80, ce dinozaur! Aveam să aflu, mai tîrziu, că era din generația ’60, dar cred în continuare că are față de optzecist. În fine, am citit cîteva rînduri, cît să știu ce fac cu volumul lui și țin minte că rîndurile alea m-au aruncat în zidul din spatele mele. M-am pus pe pat și am citit cîteva poezii întregi, uimit de ce descopeream.

Plotul e că juriul l-a premiat pe Abăluță, i-au și virat banii în cont, dar pentru că omul n-a putut participa la decernare, i-au retras premiul, i-au cerut banii înapoi și l-au premiat pe altul, Liviu Ioan Stoiciu care, foarte bucuros, s-a ridicat din pat la 8,30 dimineața și-a mers la Botoșani să ia banul și să facă glume intelecualiste gen.

Mi-am imaginat că poate dă Dumnezeu să câștig acest premiu și nu mă vedeam altfel decât în costum. Sunt și foarte reactiv în mine, îmi fac rău singur. Nu am prea vrut să vin aici ieri. Și culmea, la ora 4.00 dimineața, ieri, am făcut o criză de bilă de credeam că mor. O fi fost acesta semnul că s-a schimbat ceva aici, la Botoșani. Am primit  telefon dimineață de la Botoșani că sunt premiat. Am întrebat dacă e o glumă. Toti cei 25 de poeți din lista citită aici trebuie să ia premiu, dar mai sunt și alți poeți extraordinari. Eram în pat, la ora 8.30, dimineață, când a sunat telefonul, am răspuns, era Gellu Dorian: Urcă în mașină! Nu am găsit costumul despre care vă vorbeam. Aveam costumul la București, eu eram la Brașov. Nu voi mai avea ocazia să îmbrac acest costum, asta e! Am ratat și voiam să îmi cer scuze. Aveam costum, pantofi noi, nu a fost să fie. Despre acest premiu, da, nu merit, dar mă bucur.

Așa e, nu-l merită, cel puțin așa zice juriul, dar paradoxal ironic are, măcar, caracter, după cum doct ne iluminează domnul academician Ion Pop.

Este unul dintre poeţii noştri importanţi care a ştiut să rămână demn, cu şira spinării dreaptă, într-o lume profund nedreaptă şi foarte nesigură… Este autorul unui jurnal din timpul Pieţei Universităţii din 1990, ca observator, participant direct, una dintre cele mai patetice mărturii ale acestei epoci frământate.

Eu rămîn la Abăluță și cu tot respectul de care-s în stare, îmi bag pula în definiția domnului academician. Nu există nici un strop de demnitate să iei  premiul (și banul) unui poet bolnav care nu poate participa la festivitate, din cauză că e bolnav. Nici să descrii pe blog, cu entuziasm greu de ascuns, succesiunea evenimentelor. Nici nu știu ce este mai jenant, faptul că ai urcat pe scenă și ai luat premiul, sau că descrii cu lux de amănunte, exultînd, cum te-ai trezit, bărbierit, urcat în mașină să mergi să iei premiul. Fără să spui un cuvînt despre modul în care l-ai luat.

Se mai întâmplă și minuni, am subliniat unor prieteni pe e-mail, care știau de pesimismul meu „funciar” că aș putea vreodată să primesc Marele Premiu Național Eminescu de la Botoșani, cel mai important din România. Nu uit ce mi-a spus pe 15 ianuarie 2019, ajuns la Botoșani, la festivitatea acordării Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” (pentru Opera Omnia), criticul, profesorul universitar Mircea A. Diaconu (unul din cei șapte jurați): „Destinul ți-a tras azi o palmă zdravănă”. Fiindcă el îmi cunoaște scepticismul, eu susținând că destinul îmi e mereu împotrivă, nu-mi e prieten.

Nici o minune, dom’le, doar o tristă afacere românească.

Citiți-l acum pe Abăluță, că tot veni vorba,  nu știu dacă mai prinde următorul scandal.

 

Leave a Comment