O poveste de dragoste gay

Ieri am văzut un film, God’s own country, despre care habar nu aveam că este cu homalăi (sintagmă preluată din film). Duminică seara am dat la Cinemax peste Conversații despre o fată foarte înaltă, film cu fete gay, de asemenea. M-am uitat și la ăsta, deși după Brokeback Mountain am zis că nu mă mai uit la filme cu temă dragoste gay. Aș revedea oricînd cu plăcere Philadelphia sau Boys don’t cry, dar filme ca God’s own country m-au plictisit îngrozitor, m-au plictist la fel de mult ca scenele erotice din filme cu heterosexuali care se iubesc și se fut peste tot.

M-au plictisit și la 18 ani, m-am gîndit la asta. Deși este posibil să fi fost stînjenit, din puritanism, din cauză că educația sexuală mi-au făcut-o și mie, ca altor milioane de idioți tineri comuniști, în mod paradoxal, partidul și biserica.

Eu vreau să cred că mă plictiseau pentru că scenele de sex erau o concesie pe care mulți regizori o făceau. Dacă ai 14 ani și nu știi ce se întîmplă, da, e util, face parte din educație. Cineva trebuie să te învețe cum să faci sex. Dacă nu au făcut-o părinții, bine că o fac măcar regizorii. Să o facă Radu Jude, se pricepe să facă educație prin artă. Trebuie să îți spună cineva cum să îți iubești prietena. Sau prietenul, gay, cum și tu începi să crezi că ești. Din acest punct de vedere ar trebui să se facă mult mai multe filme de dragoste gay.

Dar motivul pentru care m-am uitat aseară la God’s own country și duminică seara la Conversații depre o fată foarte înaltă a fost că mi-am dorit să înțeleg de ce nu îmi plac poveștile de dragoste gay. A fost o problemă nerezolvată a adolescenței mele. M-am gîndit că poate-s homofob, sau chiar homalău reprimat.

M-am plictisit cam o oră și ceva, apoi m-am plimbat prin curte, apoi am făcut duș și m-am întors să mă plictisesc încă vreo 20 de minute. Mi-am dat seama că nu m-au oripilat deloc scenele de sex din film. Pe ecran se derula o poveste de dragoste plasată într-un decor mișto și sumbru pe dealurile mereu pline de ceață ale Angliei anului 2017, iar eu mă întrebam de ce nu mă prinde povestea. Pentru că poveste este despre doi gay care își spun tandru unul altuluia homalăule. Doi homalăi care trec prin tot felul de încercări pînă acceptă că sunt ceea ce sunt. Ar trebui să fie interesant, unul dintre tipi este Gheorghe, un cioban român demn și dominant, îl pune imediat în patru labe pe antipaticul, ștersul englezoi care-i spune, pînă să se îndrăgostească de el, țigan.

În film este și o puternică scenă erotică, un fel de punct culminant al iubirii dintre ei. Englezoiul antipatic iese dintr-o stînă și se îndreptă spre Gheorghe care se pișă simbolic (și concret) pe un zid englezesc. Am crezut că vrea să se pișe și împreună cu Gheorghe, dar nesimțitul îi bagă mîna direct între picioare, vrea să-l penetreze acolo, cu burta lipită de zid, cum o făcuse înainte, într-o remorcă de transportat animale, cu un alt englezoi, chiar mai șters și mai blond decît el. Doar că Gheorghe al nostru îl prinde imediat de cap și îl pune jos cu o trîntă, ciobănească și eficientă. S-au tăvălit amîndoi prin noroi, s-au dezbrăcat, s-au devorat murdari, cu pasiune și ură. Adică englezoiul i-a supt pula lui Gheorghe, tranșînd imediat natura relației dintre ei. Gheorghe va fi, pînă la finalul stors de orice urmă de originalitate, cel care domină, iar englezoiul arogant, slavă Dumnezeului nostru geto-dac, cel dominat.

Mai există în film și un infarct, alt tătălui englezoiului, peisaje, trădare, un caft incipient într-un bar, cînd Gheorghe îl izbește cu capul de tejgea pe alt englezoi nesimțit care încearcă să-l umilească, o tipă care se dă la englezoi, o bunică dură, dar înțelegătoare, care se comportă impecabil cînd își dă seama că unicul ei nepot este un nenorocit de fagot. Adică homalău.

Dar eu mă plictiseam în continuare. Așa că l-am scos din peisaj pe englezoi și am băgat în locul lui o super tipă care-i suge pula lui Gheorghe la stînă, cînd merg ei să asiste oile la fătat. Iar rezultatul a fost același, o poveste de dragoste cu absolut nimic diferită de atîtea alte povești de dragoste.

De aceea, poveștile de dragoste bune trebuie să aibă ceva. Nu neapărat deosebit, nu neapărat în plus, nu neapărat foarte original. Ceva al lor. Cum este de exemplu povestea de dragoste dintre Vincet Vega și Mia Wallace.

Cum sunt toate poveștile de iubire gay pentru că sunt tipi sau tipe gay în ele. Este suficient, dar este suficient doar pentru că oamenii îi urăsc sau îi disprețuiesc pe gay. Și ura sau disprețul lor face ca orice poveste de dragoste dintre doi gay să fie o poveste cu eroi care luptă pentru ceva. Și asta interesează, asta este frumos, asta vinde și impresionează. Intoleranța, ura și prejudecățile nostre fac ca orice poveste cu gay să fie una extraordinară. Dacă pui în locul lor doi heterosexuali, povestea devine banală, eroii devin oameni banali care se fut banal. Dacă-s gay, se fut altfel, mai spectaculos așa.

Îi facem eroi pe toți gay-ii din filme, dar după ce s-a terminat filmul îi urîm din nou. Îi scoatem din filmul în care s-au ascuns, îi scoatem din artă și-i punem pe stradă. Acolo unde este nepotrivit, imoral și abominabil să sugi pula. Unde nu permitem să se țină de mînă, unde nu vrem să-i vadă copiii noștri. Îi ținem departe de arta care le permite să iubească, să fie cum sunt și-i plasăm în realitatea care le spune cum e voie să îți iubești nevasta, copiii, aproapele, dușmanul.

De aceea nu îmi plac filmele de dragoste gay. Pentru că văd în ele doar doi oameni care se iubesc. Se plimbă, mănîncă, rîd, plîng, trăiesc și mor ca atîția alții. Toate lucrurile firești pe care le facem zi de zi. Doi oameni care se fut în mocirlă și toată lumea din jurul lor se cacă inutil pe ea. Pentru că cei doi se vor iubi și în continuare. O să se fută în mocirlă și dacă eu nu sunt de acord cu asta. Nu vreau să fac din ei eroi. Nu vreau să lupte pentru dreptul de-a se iubi. Vreau să joace în filme proaste și toți oamenii din sală să-i fluiere, să le spună, mergeți bă și vă futeți liniștiți în noroi, lăsați-i pe cei care se pricep să facă filme.


Leave a Comment