O istorie foarte scurtă

Omul din poză a fost unchiul meu. Mura Isidor. Avea o ditamai burta pe care mă jucăm de-a calul cînd eram mic. Avea și un ditamai nucul la umbra căruia stătea și juca table sau șah cu chiriașii. Mă chema și pe mine să văd ce le face. Sau să mă asculte la mate. Nu știu ce fi fost în mintea lui, dar stătea ore întregi încercînd să rezolve integrale. Ca tot omul, bea. Mult.

Mai avea și un ditamai garajul pe care-l ținea gol, evident, că Dacie n-avea. Nici carnet. A cumpărat una cu vreo doi înainte de a muri, mă apropiam de 18 ani și urma să-mi iau carnet. Tata avea, dar tot nu  punea mîna pe mașină. Îl  ruga uneori să-l căruțe, dar  Isidor trebuia să-și pună curul pe scaunul din dreapta.

Garajul era cît un apartament cu două camere. Confort unu. Într-o parte a lui amenjase un dormitor de vară. Seara, -l auzeam cu strigă peste stradă, “băăăă, Nelule, trimite copilul”.  Cumpărase un casetofon și suporta, pînă adormeam, Pink Floyd. Țăranul de la mărătoare nu ținea nici o casetă cu populară în garaj.

În vara aia avea o chiriașă, blondă și studentă, pe care-o lăsa să facă baie în casă. Baia avea un geam care dădea direct în pod iar Isidor se facea că nu observă că-mi fac de lucru pe-acolo. “Isidoare, da’ unde-i copilul ăla?”.  Îi spunea, invariabil, același lucru,  “p-aici prin curte, nu mai urla atîta, unde dracu ai vrea să fie?“.

Nu existăm cu adevărat decît prin ochii celor care rămîn după noi. Pe Isidor l-au scos din casă cu picioarele înainte, în ’85. Suficient să-l uite toți.  Ultima l-a uitat mătușa.  A mai trăit vreo 30 de ani după el. Acum îi fute direcția din aceeași bucătărie-cameră-de-zi, dar nu cred că-l deranjează prea tare. Are țigările,  damigenele cu vin.

În această scurtă istorie e nemuritor. N-a făcut nimic deosebit în viață. N-a fost nici unul pe lîngă care  treci pe stradă fără să-l observi. Mi-l amintesc în fața casei, pe terasă, cu piciorul sprijinit de o balustradă de fier, fumînd. O ireală imagine a siguranței, pe care n-am mai văzut-o de-atunci la nici un bărbat. În această scurtă imagine e nemuritor.

Se întorcea într-o noapte de la lucru. A intrat în curte și a început să caute ceva. Am auzit-o pe mătușă-mea strigînd, “ce faci mă, Isidoare, acolo?” și m-am trezit. Caut un par, mă duc să văd dacă s-au ridicat de jos. Nu vorbea prea mult și nu dădea explicații.

În drum spre casă, pe podul de la Terapia, au vrut doi tîmpiți să-i fure alendelonul. Era cît un tanc. Avea  siguranța aia pe care ți-o dă faptul că ești cît un tanc. I-a pus jos dintr-un pumn, dar pînă acasă s-a gîndit că poate-au pățit ăia ceva. S-a întors, dar ăia plecaseră. Nu-s deloc sigur că i-ar fi ajutat să se ridice, sau ar fi sunat la salvare. Bîta pe care-o luase cu el mă face să cred că nu.

Nu am ce să spun în plus despre Isidor. M-a iubit, simplu și firesc, chiar dacă nu exista nici o legătură de sînge între noi. Mă ducea cu el chiar dacă mergea pînă la colț după pîine. Pe drum îmi povestea cu glas liniștit, egal, dracu mai știe ce. Era foarte convins că o să pice Ceaușescu și o să facă o mare afacere pe care eu să o duc mai departe.

Primitiv și hotărît, blînd și dur în același timp, de-o căldură pe care și-o ascundea care pe-o infirmitate, incapabil să mintă sau să lingușească pe cineva, este unul dintre puținii oameni pe care i-am admirat vreodată. Cînd a murit aveam 15 ani și nu știam nimic din toate astea.

La fel cum nu știam că ce  i-a spus lui taică-mio, “bă, nelule, mă uit la amîndoi cum cărați moloz cu roaba asta; copilul merge drept, ție uite-așa îți fuge curul“, în după amiază aia din vara-n care-a murit era singura formă de afecțiune pe care și-o putea permitea.

Pentru că mă lăsa să mă joc pe burta lui, n-am să-l uit niciodată. Nu am amintirea asta, eram prea mic. Mi-au povestit-0 ei de atîtea ori.  Am, în schimb, poza asta, făcută de luminație la mormîntul lui. În mod ciudat, n-am simțit  niciodată nevoia să o fac. Mi-a spus maică-mea, să vadă ăla de la pompe funebre cum să-i facă și mătușă-mii loc.

În spate crucii se vede o parte din capul meu. Parcă m-aș ascunde în spatele  lui,  ca-n ziua în care m-a lăsat să-l duc la skanderberg. Mătușa a rîs și așa mi-am dat seama că m-a lăsat. Și pentru că el nu putea să facă nimic rău, ea a devenit zgripțuroaica de care trebuia să mă ascund.

E o iluzie că-s atît de mare. Încap foarte bine în sertarul unei istorii foarte scurte.

 

 

 

 

Leave a Comment