Nu sunt paki, sunt indian, m-am născut în Zanzibar, din părinți parsi și mă cheamă Freddie Mercury

Rami Malek mi-a fost antipatic încă de la prima scenă relevantă. Colegii de pe aeroportul Heathrow, unde Freddie Mercury lucra pe cînd era Farrokh Bulsara, îl strigă “paki“, aluzie la originea sa indiană. Iar el, cu vocea aia afectată, de care nu mai scapă tot filmul, spune “nu sunt paki“. Și descarcă în continuare bagaje. Din punctul meu de vedere, totul ar fi trebuit să se termine aici. Era evident că filmul va fi despre Rami Malek, un “paki” gay și speriat care va visa etern că devine rock star.

Poate greșesc, dar Freddie le-ar fi băgat în cur bagajele alea. Ar fi făcut ceva important, ar fi spus ceva memorabil. Le-ar fi arătat degetul mijlociu, în cel mai rău caz. N-ar fi zis, într-o mie de ani, cu vocea aia plîngăcioasă, “nu sunt paki“. Asta a zis Rami Malek, pentru că Rami Malek e un actor sensibil pe care-l interesează mai mult să fie corect politic, decît să fie Freddie Mercury. Așa că își ia vocea aia neutră, e clar că nu vrea să supere pe nimeni, chiar dacă muiștii ăia l-au insultat grav, și le zice că nu-i paki. Adică nu-i pakistanez. Trebuia să aflăm că nu-i pakistanez încă de la început. Freddie Mercury nu a fost pakistanez și răspundea elegant la remarcile rasiste, e foarte important asta!

Dacă ăia îi spuneau, pe același ton și la fel de peiorativ, indie, altfel stăteau lucrurile nu? Malek ăsta mic le-ar fi spus, da, am origini indiene, dar m-am născut în Zanzibar. Și oricum nu e frumos să-mi spuneți indie pe tonul ăsta, vă rog frumos, nu e corect.

Cînd am realizat ce spune ăsta acolo, și am realizat-o cum a zis-o, mi-am dat seama de ce nu o să-l văd pe Freddy Mercury în Bohemian Rhapsody, 2018. Ce a făcut Freddy pe aeroport este un amănunt, dar un amănunt esențial. Imaginea personajului pe care-l interpretezi înseamnă, cap coadă, amănunte și detalii. Perspectiva de ansamblu este irelevantă în cazul ăsta. Nu mă interesează absolut deloc cum a fost, în linii mari, Freddy Mercury. Mă interesează cum a fost Freddy Mercury în toate chestiile aparent lipsite de importanță, dar care, în cele din urmă, îl definesc. Chestiile mici sau mari care l-au făcut Freddy Mercury. Detaliile din cauza cărora Rami Malek a rămas tot filmul un Rami Malek care semăna foarte bine cu Freddy Mercury. Și care cînta destul de bine melodiile lui.

Și a rămăs Rami Malek tot filmul, tocmai pentru că un gay delicat și speriat, copleșit de ceea ce trebuie să fie, de ceea ce trebuie să ajungă, un băiețel cuminte, fără anvergură, un imitator fără personalitate nu ajunge niciodată rock star. Și din păcate este atît de evident că Rami Malek a încercat tot filmul să-l imite pe Freddie Mercury! Nu a încercat nici măcar o secundă să fie Freddie Mercury!

Și-a expus însă, foarte mîndru de el, proteza. A molfăit-o cam tot filmul. Pentru că Freddie avea problema aia cu dinții, Malek și regizorul și-au zis că obligatoriu trebuie scoasă în evidență problema. Așa că la fiecare două replici, Rami ne arată ostentativ proteza, încercînd să pară natural. Nu poți fi natural cu o proteză în gură. Orice ai face. Așa că cel mai bun lucru pe care-l poți face, e să fii discret. Să nu semnalizezi la fiecare propoziție pe care-o rostești că ai proteză. Caz în care proteza te va ajuta să fii credibil.

Problema aia cu dinții e un amănunt important. Îl definea. Dar Freddie Mercury ar fi fost tot Freddie Mercury și fără ea. Dacă o pui atît în evidență, riști să o trasformi în cancan. Pînă la urmă a fost doar un defect pe care Freddie a știut foarte bine să-l transforme în avantaj. La modul cel mai natural cu putință. Nu a făcut atîta caz, avînd defectul ăsta, cît a făcut Malek încercînd să-l aibă. Că despre transformarea lui în atu, nici nu poate fi vorba. Are tot atîta șarm cît Nicolae Guță. De fiecare dată cînd vrea să sublinieze asta, devine afectat. Și vrea să sublinieze asta tot timpul. Ar fi fost mult mai inspirat să-l joace fără asta.

Dar să fie omul puternic, sigur pe el, fermecător și debordînd de-o incredibilă sexualitate care a fost Freddie Mercury. Omul care te face să spui, atunci cînd te uiți la el, dacă aș fi fost gay, el aș fi vrut să mă fută. Nu, aș vrea să mă fută, chiar dacă sunt heterosexual. Pentru că e fucking Freddie Mercury. Pentru că e chiar definiția masculinității. Emană siguranță prin toți porii. Și siguranța fute. Nimic altceva nu fute mai bine ca siguranța.

Te uiți la ăsta micu, Malek și-ți vine să-i dai două palme la cur, să-l pui să-ți toarne în pahar. În scena cu Jim Hutton atinge o culme a penibilului. Beat, drogat și excitat îi pune mîna pe cur în timp ce ăla-i aduce de băut. Apoi își cere scuze. Problema e nu că își cere scuze, ci că o face atît de patetic că îți vine să-l bați. Lăcrimează, strînge din buci și șoptește pierit că-i pare rău. Te uiți la el și-o vezi pe Anna Karenina înainte de-a se arunca sub tren. Idem faza cu cerut iertare colegilor de trupă. Nici urmă de demnitate. În momentele de slăbiciune și în tot ceea ce face.

Și ăsta-i punctul în care îți dai seama că l-a ratat complet pe Freddie Mercury. Omul care putea să fie patetic, caraghios și detestabil. Omul care chiar a fost uneori patetic, caraghios și detestabil. Dar nu a fost niciodată efeminatul pe care l-am văzut în Bohemian Rhapsody. A făcut ce face, în definitiv, orice mare artist, se ocupă de munca lui și-i lasă pe cei apropiați să-i fută viața. Dar nu a fost nici o secundă bufonul fără demnitate care-și expediază iubitul într-o scenă atît de siropoasă ca scena în care-și expediază iubitul. Un copil speriat de tot ce i se întîmplă.

Sau, poate, Malek l-a interpretat genial pe Freddie, cum spune Brian May. Poate ăsta a fost Freddie și eu vreau să-l văd așa cum îmi place mie. Poate chiar a fost un pitic speriat, un copil bătut la cur de toți, dar care a reușit cumva să prostescă pe toată lumea.

Sau, poate, Freddie Mercury a fost muzica lui. Și nimic altceva nu contează. Cum îl văd eu, cum îl vede Malek, cum îl văd Brian May și cei care l-au cunoscut. Dar, în cazul ăsta, lasă-l, te rog, pe el să cînte.

Leave a Comment