Despre români și morminte

Prin ’95 am reușit să termin și eu o facultate. Cu chiu, cu vai, dar niciodată nu am pretins că-s vreun geniu. Eram genul hippie, așa că m-am mirat cînd unul dintre proaspeții foști mei colegi m-a luat deoparte și m-am întrebat direct dacă nu vreau să lucrez într-o “structură”. Așteptam să-mi vină rîndul să susțin lucrarea de licență pe holul facultății, aveam 25 de ani și un divorț de care apucasem deja să uit, părul lung și o vestă fără mîneci, pe care desenasem simboluri flower-power și prinsesem cu ață gloanțe reale de Kalashnikov. Așa m-am dus la examenul de licență, atît s-a putut. M-am plimbat cu vesta aia prin oraș vreo două veri și nu m-a întrebat nimeni, coaie, ce dracu faci cu gloanțele alea pe tine?

Cînd fosta mea nevastă a băgat divorț, m-a întrebat dacă-s de acord să scrie că vina îmi aparține în exclusivitate. Desigur, scrie ce vrei! Bine, scriu, oricum e numai vina ta. Și a scris, dar după vreo săptămînă mi-a spus că trebuie să zic și eu ceva. Scrie că vreau să divorțez că nu-mi înțelegi poeziile. S-a uitat cam lung la mine, dar nu a comentat. Eram, deci, și poet.

Și fix asta i-am spus colegului. băi, tu nu te uiți la mine? Crezi că-s potrivit pentru “structură”? Divorțat și poet? Și repetent, că și asta am fost. Depinde, zice ăsta și mă trage într-un colț și mai întunecat. Depinde de ce? De cît de dispus ești să aperi țara și pe domnul Iliescu. Îți iubești țara? I-am zis, fără să ezit, hoho, cît o mai iubesc! Pe domnul Iliescu îl iubești? Îl iubesc și pe el, ne-a scăpat de cei care au vrut să ne vîndă țara. Poți să demonstrezi asta în practică? Cum? Uite, de exemplu, noi am fost în ’90 la Târgu Mureș. Noi fiind el și un alt coleg, erau amîndoi din Mureș, buni prieteni, solizi și îndesați. Atunci cu ungurii? Da, atunci cu ungurii. Și ce ați făcut acolo? Eh, ce am făcut, am agitat puțin lucrurile.

M-am uitat la el ca la James Bond. Cu puțin timp în urmă Bădică urla la noi în Arizona, poeții trebuie să fie reacționari, mergeți în Africa de Sus să împușcați negri, poeților! Mă uitam la el ca la Rimbaud.

Apoi s-a întors pe călcîie și a plecat. Gîndește-te, mi-a șuierat peste umeri. M-am gîndit, dar foarte puțin. M-am luat cu altele. Ei au intrat în “structură” chiar în anul ăla.

Îmi amintesc cum mi-am ratat cariera de fiecare dată cînd se întîmplă ceva cu ungurii din România. Mulți ani, foarte, foarte mulți ani am fost indiferent de centru stînga în raport cu asta. Adică ceva din structura mea sesiza contradicția dintre ce spunea generația părinților mei și ce vedeam eu în jurul meu, în Clujul populat de prieteni unguri. Mă jucam cu ei pe stradă, mergeam cu ei la curve, dar ceva din veninul pe care mi-l strecuraseră în vene românii patrioți mă făcea să fiu reticent, precaut, suspicios, defensiv. Toți ungurii sunt șovini, răi, ne urăsc pe noi românii, vor să ne ia Ardealul. Chestiile astea mișto cu care am trăit pînă am început să gîndesc cu capul meu. Pînă cînd am văzut și nu mi-a plăcut deloc cînd am văzut că lucrurile nu sunt deloc așa cum mi s-a tot spus că sunt. Adică tot așteptam să mă duc prin Covasna, Harghita, Mureș și doamna de la magazin să-mi zică nem tudom cînd cer în românește o pîine. Încercam să identific dușmanul, iar cînd am văzut că dușmanul ăsta nu prea există, am făcut singurul lucru care mi-a părut normal în momentul ăla, mi-am văzut de treaba mea, convins că asta fac și ungurii din România.

Pînă ajung foștii mei colegi, acum în “structuri”, la Târgu Mureș cu o misiune clară și ordine pe care nu le discută. Pînă merge un blogger din Cluj să ceară mici la Kaufland în Târgu Secuiesc, la Kaufland. În română, pregătit cu o cameră video foarte sensibilă la reacțiile ungurilor, total indiferentă la scenariile românilor. Pînă cînd se trezește un primar să trîntească 52 de cruci de beton printre crucile de lemn din cimitirul eroilor unguri din Dărmănești. Pînă cînd același primar duce o grămadă de români patrioți să comemoreze pe eroii români printre crucile ungurilor.

Cu adevărat, exista o singură cruce de erou român în cimitirul ăla. Una singură. De lemn. De aceea a fost nevoie de 52 de cruci frumoase de beton. Să avem ce comemora. Să avem unde să ne prăjim micii, unde să ne scuipăm semințele. Fix acolo. De ce acolo? Pentru că putem. Asta e toată fututa de poveste. Pentru că putem. Suntem pe veci aici stăpîni și nimic altceva nu mai contează.

Sunt pur și simplu fascinat de finalul patetic al acestui text. Dar nu îndeajuns de fascinat încît nu pun întrebarea pe care vreau să o pun. Ce ar fi făcut pe veci aici stăpînii, dacă ungurii le-ar fi turnat 52 de cruci de beton în fundul curții, acolo unde și-au îngropat părinții, bunicii, pisicile și îndelung uzata toleranță românească?

Leave a Comment