Cum e să primești un cărucior cu 50 de bani la Kaufland. Dilema morală care apare din cauza asta

Aseară, la Kaufland, am avut cea mai grea dilemă morală din viața mea. La intrare, o doamnă cochetă mi-a spus: luați coșul meu. M-am uitat la doamnă, m-am uitat la coș. Doamna era blondă, frumușică, coșul avea cei 50 de bani regulamentari înăutru. Am spus mulțumesc și i-am întins cei 50 de bani ai mei, pe care-i avea pregătiți în mîna stîngă.

Nu, nu, luați-l așa, nu-i nevoie. Am insistat, poftiți banii. Nu, lăsați și dvs coșul la cineva cînd ieșiți, așa am făcut și eu. Am spus mulțumesc, am luat coșul și am cumpărat liniștit chestii. Abia cînd am ieșit mi-am dat seama în ce m-am băgat.

Cînd am pus sacoșele în mașină, mi-am dat seama că, dacă-l las așa, cu moneda în el, o să-l ia primul profitor. O să cumpere, apoi o să bage fericit în buzunar cei 50 de bani care nu i se cuvin.

Mai bine să-i bag eu în buzunar, de ce să-i ia un străin, un nesimțit? O dezamăgesc pe doamnă, dacă-i bag, ea a zis să las coșul altcuiva, nu să-mi însușesc moneda. Dar nu era nici un altcuiva prin zonă. În plus, știu eu cui îl las? De unde știu că e o persoană de încredere, că nu va sustrage moneda, după ce termină cumpărăturile?


Și, în timp ce deveneam tot mai stresat, mi-am dat seama că marile dileme au întotdeauna mize foarte mici. Dacă era vorba de 10.000 euro, nu mai aveam acum problema asta. Dar sumele mici ne pun întotdeauna caracterul la încercare.

Cu toate astea în cap, m-am îndreptat spre standul de coșuri. Cum nu era nimeni în zonă, l-am lăsat în față, să-l vadă primul venit. Speram să-mi ia cineva povara asta de pe umeri. Nu-mi venea deloc să fac selecție în față la Kaufland, să-mi asum eu cui să dau mai departe coșul cu bănuțul în el. M-am pus lîngă coș și am oftat.

Am desfăcut un baton energizant și l-am mîncat abătut acolo, lîngă coșul care îmi zîmbea ca o afurisită de monedă. Asta e, am zis, eu nu las aici în plata domnului. Să zică ce-o zice, doamna, am făcut tot am putut să fac. Iau banul și pace bună.

Înainte de asta, am făcut trei pași, să arunc amabalajul la coș. Cît ai clipi, de undeva din spate a apărut în viteză un hipster simpatic, îmbrăcat cu pardesiu negru. S-a uitat mirat la coș, a văzut că are bănuțul, l-a înșfăcat mulțumit și-a intrat ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat în magazin.

M-a deranjat puțin atitudinea lui, pur și simplu nici nu s-a uitat împrejur după deținătorul de drept al căruciorului cu bănuț. Dacă eram chiar eu, dacă-mi lăsasem preț de trei secunde căruciorul nesupravegheat, pînă arunc ceva la gunoi?

Pînă la urmă, am ajuns la concluzia că hipsterul e de încredere, l-am lăsat să intre cu coșul. Dacă era vreun dubios nu-l lăsam, îi luam căruciorul, ba îi mai și dădeam un șut în cur, mi-am zis pe drumul spre casă.

În timp ce parcam în fața porții, mi-am dat seama ce jalnic eșuasem în tentativa mea de-a fi un om moral. L-am lăsat pe hispter să ia căruciorul, dar nu i-am spus să-l dea mai departe. Banii îmi luase, ca întotdeauna, mințile. Din vina mea, un hispter puțulit a băgat rînjind sardonic moneda de 50 de bani în buzunar. Din vina mea, doamna sexy de la Kaufland Mărăști nu a putut să facă lumea asta puțin mai bună.

Am știut că așa se va întîmpla în secunda în care mi-a arătat zîmbind cald căruciorul. Iar eu i-am răspuns, rînjind lubric în gînd: mă iubește femeile.

Leave a Comment