Copilul se spînzura

Nici isteria, nici ipocrizia, nici corectitudinea politică nu vor rezolva problemele copiilor cu dizabilități. Nici bunul simț sau luciditatea, pragamatismul, atît cît a mai rămas din ele, nu o vor face. Întreg bugetul României, alocat timp de 10 ani doar pentru asta, nu va rezolva nimic. Poziționări ca cele ale doamnei Tocilă sau ale celor care ar dori-o spînzurată în piață, indică foarte clar că nu dorim să rezolvăm ceva. Tot ce vrem este să-i protejăm pe ai nostri, vrem să-i dăm copilui funia și săpunul, să-l filmăm în direct, cînd se spînzură, și să distribuim filmarea. Dar, cel mai mult, vrem să stabilim noi cine-s adevărații vinovați și să-i lapidăm pe facebook.

Revendicăm toți o parte din adevăr, o parte din lumea limitată în care trăim, o parte din realitate. E normal și e legitim, nimeni nu dorește să trăiască în realitatea altcuiva, cu adevărul celuilalt. Cei pe care tragedia i-a lovit cît a putut de tare, vor cu disperare un răspuns, cer hotărît o compensație. Vor, în mod legitim, să își crească copiii cu dizabilități laolaltă cu copiii fără dizabilități. În mod categoric și din toate punctele de vedere, au dreptate.

Numai că, din păcate, dreptatea lor categorică se izbește violent de o altă dreptate la fel de implacabilă și mult mai dureroasă. Cea a părinților care vor să își crească copiii fără dizabilități alături, exclusiv, de copii fără dizabilități. Cum și pe ce criterii poți să negi unora aceleași drepturi pe care le recunoști celorlalți? La fiecare inițiativă, venită dintr-o parte sau alta, va exista întotdeauna opoziție. Pînă cînd structura speciei se va schimba semnificativ, pînă cînd vom fi genetic altfel.

Pînă atunci, însă, am putea să îi integrăm pe copiii cu dizabilități, la modul concret, realist și eficient, pornind de la pragmatism social, compasiune și înțelegere.

Ca să îi intregrăm pe toți copiii cu dizabilități, trebuie să transformăm toate școlile de masă în scoli de masă cu anexe speciale, un demers imposibil și inutil, copiii cu cerințe educaționale speciale vor fi segregați în clase speciale, în toate școlile de masă. Să admitem că putem, material, să dotăm fiecare școală din țara asta cu personalul specializat, infrastructura și logistica fără de care nici o școală specială nu poate funcționa. Cum școlarizăm în aceeași clasă, un copil cu down sau un autism, alături de alți 30 de elevi fără cerințe educaționale speciale? Dincolo de reacții emoționale, răspunsul este unul singur, nu se poate.

Ca să-i dăm copilului cu down o șansă, trebuie să-i dăm foarte mult personal specializat, curriculum adaptat și foarte, foarte mulți bani. Pentru hrană, însoțitor, șofer, medic, infirmieră, bucătăreasă, camere de stimulare senzorială, sisteme moderne care să îmbine jocul și formarea de abilități primare cu educația, activități specifice care să îl integreze treptat în societate. Pentru că intregrarea nu durează 8 ore cît stă un copil în școală, trebuie să ajutăm copilul cu down să devină autonom, să înțelegea lumea și să își găsească locul în ea. În cele 8 ore cît stă la școală, va trebui să-l ducem la film, la teatru, să îl punem față în față cu copiii din școlile de masă, cu care să interacționeze, va trebui să-l ducem la înot și competiții sportive, în fine, cred că s-a prins ideea. E nevoie de efort financiar, de o anumită mentalitate și de multă înțelegere și compasiune. De oameni care vor ei să facă asta, nu de oameni cărora li se impune să o facă.

Ca să-i dăm copilului cu down o șansă, trebuie să-i integrăm în școlile de masă pe toți cei care pot fi integrați în școlile de masă. Nu să facem, la periferiile orașului, alte școli speciale formate din copii care provin din medii defavorizate, ca să protejăm școlile de elită de copii “slabi”. Nu să păstrăm în școlile speciale copii cu probleme comportamentale.

Ce putem să facem cu un copil cu dizabilități într-o școală de masă? Să îl “integrăm”, la presiunea societății civile, într-o clasă unde nu va primi nimic, pentru că școala în care l-am “integrat” nu are nimic să-i ofere.

Nu în ultimul rînd, trebuie să acceptăm ideea că, pe o bună parte dintre ei, va trebui să-i susținem pe tot parcursul vieții. Să nu-i abandonăm la 18 ani, într-un spital de cronici. Dar și să înțelegem că într-o instituție specializată, îi vom putea ajuta pe unii, pe parcursul ciclului gimnazial, cînd se formează deprinderile de bază, cînd au cea mai mare nevoie. Că îi vom recupera și îi vom putea trimite la un liceu, că vor reuși apoi să aibă apoi o viață. Sau că vor eșua, la fel ca mulți dintre noi, ceilalți.

Să înțelegem că trebuie să renunțăm la asocierea școală “ajutătoare” – școală “specială” sau cu orice denumire vom da unei instituții care ajută efectiv copiii cu dizabilități. Este important ca acești copii să nu fie stigmatizați, să nu le spunem “handicapați” sau “nebuni”, dar dacă asta e tot ce facem pentru ei, nu facem de fapt nimic.

Poate nu ar fi rău să ne amintim că segregarea a apărut întotdeauna acolo unde, într-o comunitate, a apărut un grup de oameni diferiți. Nu acolo unde celor diferiți li s-a oferit un spațiu în care să fie la fel ca ceilalți.

Leave a Comment