Breaking news și o partidă lungă, prelungă de jogging

Avem toți povești care nu interesează pe nimeni de fapt. Asta-i una dintre ele.

Acum vreo două zile am descoperit ce mișto e să alergi prin ninsoare cu căștile în urechi. M-am privit de undeva de sus, cînd am ieșit din curte și în oglindă, de vreo sută de ori, înainte de-a ieși din casă. Am ajuns, ca întotdeauna, la concluzia că sunt foarte mișto. Nu m-aș îndrăgosti de mine, dacă aș fi tipă, dar măcar o noapte și tot aș petrece-o în compania mea. Fără bici, dildo sau ridiche uriașă. Doar eu, o femeie superbă cu tipul mișto care se pregătește să alerge prin zăpada melancolică. Ar fi suficient să punem muzică la un pick-up vechi.

Nu îmi plăcea deloc să alerg, pentru că nu mi-a trecut niciodată prin cap să-mi vîr căștile în urechi și să pun muzică în timp ce fac asta.

Dar am, de cîteva luni bune, sindrom de impingement al umărului. Ceea ce nu-i chiar așa mișto precum sună. În sensul că e dureros, nu poți face mare lucru cu mîna.

Luni am zis să alerg. Să facem noi ceva pentru picioare, sunt deficitar la picioare și mi-am pus căștile în ureche, am luat un hoodie și-am ieșit în ninsoare. Muzica și ninsoarea au făcut din mine un fel de Forrest Gump. Am fugit și-am tot fugit. După ce am fugit și-am tot fugit, am intrat la butic și am luat două sana și-am fugit și-am tot fugit să i le dau maică-mii care voia să mănînce iaurt. N-am găsit iaurt, am găsit sana. După aceea am intrat în curte, am băgat cîteva serii de picioare la sac, cîteva serii de sărit pe trepte și cîteva serii de abdomene.

Și aseară pe la 8, cînd ningea așa de frumos, m-am trezit din nou în hoodie, cu căștile în urechi și running șuzii portocalii în picioare.

Eram atît de prețios cum mă uitam în oglindă, cum puneam căciula în cap, cum legam șireturile de la runnig șuzi, cum deschideam poarta maro, udă, că-mi venea să vomit. Dar mă durea în cur că-s atît de prețios și că-mi venea să vomit. Am început să alerg, aveam cam același playlist, Pulp, Nick Cave, Rolling Stones și Pavel Stratan și, fii atent, cum am început să alerg mi-am amintit de băiatul de la sală care-a murit. Nici n-am făcut cîțiva pași că m-am trezit cu el în mașină, în fața blocului.

Era cald, el nu voia să coboare, eu nu voiam să plec. Îmi povestea de cîțiva smardoi din Cluj, cum s-au bătut ăia cu nu știu cine, cum a venit ăla bătut, după aia, la sală să învețe și el box. Aveau porecle de interlopi, Piți, Macaraua, Țepeșul, îi știam și eu pe cîțiva. În vestiar, în timp ce ne îmbrăcam și tot drumul apoi mi-a povestit de Macingo.

Băi, toți îl condamnă, nici eu nu-s de acord cu ce a făcut, i-a rupt pe ăia, dar trebuie să înțelegi că era disperat, nu avea ce mînca. Ți se rupe filmul, i-a văzut ieșind din discotecă și s-a gîndit că el rupe sacul și nu are ce mînca. L-a luat disperarea, eu l-am văzut o dată la ceva festivitate, se arunca pe mîncare ca un lup. Ce pula mea să faci, te antrenezi de trei ori pe zi, nu ai ce mînca și-i vezi pe huseni cum ies din discotecă, plini de bani și de figuri. Nu spun că e bine ce-a făcut, și-a futut și el cariera, dar îl înțeleg.

Înțeleg man și eu o luam razna în locul lui. Îmi plăcea să mă bat cu el, era calm, nu voia să-ți demonstreze nimic, își făcea treaba, nu se căca pe el dacă cîștiga, nu se căca pe el dacă pierdea.

Apoi, în noaptea de anul nou, sau în prima zi a anului, nu știu prea bine, a murit. Pur și simplu. Chiar atît simplu este, putem rîde oricît de clișeele astea. Că poți muri gen. M-am gîndit la el tot timpul cît am alergat.

Și mi-am zis că e trist că a murit, dar sunt obișnuit cu moartea, au murit o grămadă în jurul meu. Am fost la înmormîntări, i-am văzut în sicrie de lemn. Sunt călit de-acum. Mă gîndesc la moartea mea, mă pregătesc pentru ea.

Și, azi dimineață, chiar în timp ce vorbeam cu o voce-poet Telekom, mi-am dat seama că sunt obișnuit doar cu moartea altora.

A fost ca uppercut-ul pe care-l dă Macingo husenilor de club. Neașteptat, devastator și complet nou. Trîntești receptorul în furcă și îți dai seama că niciodată nu o să-l mai vezi cum își acoperă cu o bluza gri de bumbac tatuajele.

Niciodată nu poți spune că te-ai obișnuit cu moartea ta, pentru că n-ai trăit-o. Cum sună asta.

Leave a Comment