Adevărata poveste a lui Yin Yuguo

Yin Yuguo s-a născut în China. O vastă și neinspirată Chină, din care părinții lui cu greu l-au lăsat să plece atunci cînd le-a spus că vrea să fi student în Bacău. Ce să faci acolo, Yin, l-a întrebat îngrijorată maică-sa. Și ce e Bacau? Așa a pronunțat, Bacau și lungea chinezește u-ul.

Este un oraș din Romania, maman. Îi spunea maman, pentru că îi plăcea foarte mult Leonard Cohen. A deschis youtube într-o zi și a văzut un videoclip în care Cohen vorbea în franceză. A zîmbit, s-a întors către mama lui și a întrebat-o, mamă, cum se spune mamă în franceză?

Maman, i-a răspus, doamna Yuguo care este un intelectual impecabil de formație franceză. În China a înființat biblioteca franceză.

Există o țară care se numește România, țipă tatăl lui Yin, unde naiba e țara asta, sper că nu mai departe de Manciuria?

Nimeni nu vrea să-și vadă copilul dus la dracul în praznic, într-o țară îndepărtată și periculoasă. Nici părinții lui Yin nu voiau asta și tatăl lui s-a repezit la google, România, Yin, Ceușescu, Dracula, Dragnea. Să fie clar, nu mergi nicăieri! Ăia bagă chinezi dezmembrați în valize pe care le aruncă într-un rîu care se numește Dimbovita. Am încheiat orice discuție și o ditamai ușă de stejar s-a trîntit brusc în capul lui Yin.

Maman, te rog, a spus Yin, cu ochii în lacrimi, îmi place țara asta, România, am citit atîtea despre ea, Cohen a avut o iubită româncă, Mihaela, a petrecut o vacanță cu ea pe insula Hydra, în Grecia, maman! Am citit foarte multe despre România, este o țară cu oameni atît de buni, atît de prietenoși!

Astfel că maman s-a dus în cealaltă cameră, iar după o oră, cînd s-a întors surîzînd enigmatic, Yin a știut că poate să plece în România.

Sara avea 21 de ani și locuia în Bacău, era studentă la arte plasitice. Venea din Grecia. Se închideau de multe ori în cameră și ascultau muzică. Dacă i-a arătat cineva România adevărată, cu străzile ei murdare, cu țăranii din munți, interlopii din orașe, țuica și mămăliga ei, Sara a fost. Sara cea a cărei strămoși, fanarioții, știau totul despre România. Sara celor 300 de peisaje.

Și cum 1 decembrie l-a prins în România, Yin s-a urcat într-un tren personal și-a mers la Alba Iulia, orașul pe care românii-l iubesc cel mai mult. În mod greșit s-ar putea crede că Yin era sărac și de aceea a mers cu personalul. Nu e așa, lui Yin nu-i place viteza. Detestă pur și simplu să facă ceva pe fugă. Era omul pasiunilor calme. Și dacă tot trebuia să meargă cîteva sute de kilometri cu trenul, voia să vadă fiecare sat, fiecare om, fiecare bornă din drumul lui.

Alba Iulia l-a învățat pe Yin ce este iubirea. Evident, nu știe nimeni cum s-a întîmplat, dar dacă înainte credea că este îndrăgostit de România, cînd a plecat din Alba Iulia era îndrăgostit de România.

Într-un video-reportaj Recorder Yin a spus că este student la Bacău și iubește cultura și literatura românească. Pe Mihai Eminescu, în special. Yin a venit în România să-l cunoscă pe Mihai Eminescu.

Așa că, într-o zi, Yin Yuguo s-a urcat în alt tren personal și a mers să-l întîlnească pe Mihai Eminscu la Iași.

La masa lui din barul de cartier cu păcănele, Mihai Eminescu era deja beat și foarte plictisit. Încă nu m-au tradus în chineză. Îl confunda pe Yin cu editorul chinez.

Dragi prieteni chinezi, am scris volumul ăsta într-o stare continuă de insolație. Era la Iași, sufeream, prieteni, din amor. Astfel că întreg volumul este o veritabilă lamentație a sufletului meu rănit. Îi mulțumesc editorului chinez, Yin Yuguo, pentru interesul acordat acestor modeste versuri.

Bună ziua, dumneavostră sunteți marele poet național Mihai Eminescu? Da, eu sunt. Și ochii senini l-au convins că în fața lui stătea nu editorul chinez ci un student oarecare din China. What a fuck, chiar mai bine. Și i-a întins lui Yin un pahar cu vin.

S-au despărțit prieteni, Mihai i-a promis că-l vizitează în China. Era atît de fericit că a confundat trenul. S-a trezit în cel care mergea spre Copșa Mică și a intrat puțin în panică. Nu avea viteză prea mare încă, a tras cu greu de ușa grea și a sărit.

Prima dată s-a mirat puțin, trotuarele din centrul Bacăului erau pline de lume, dar nimeni nu scotea un sunet. Ziua era la fel de gri, zăpada la fel de murdară. Pe bulevard au început să curgă dricuri pline de morți. Treceau întruna, nu se mai sfîrșeau. Nimeni nu plîngea, nimeni nu vorbea. Nici măcar nu fluturau din mîini, în semn de bun rămas. De undeva i-a venit ideea că jumătate din țară tocmai a murit și cealaltă jumătate o petrece, moartă deja, pe ultimul drum, la Bacău.

E în regulă, spuse Mihai bătîndu-l ușor pe umăr. S-a apropiat ca un abur, nici nu l-am simțit, gîndi Yin. Ce ciudat, parcă nici nu aș fi aici. E o tradiție de-a noastră. O dată pe an oamenii se așează în dricuri și fac drumul ăsta spre cimitir. Se îmbracă în cele mai bune haine, e o competiție înainte, nu se pun în sicrie decît cîștigătorii. Este o mare onoare să fii într-un sicriu, ești plimbat prin tot orașul, iar la sfîrșit primești sarmele și vin.

Da, sarmale, rîse Yin, îmi amintesc gustul lor. Hahaha, sarmale și vin, rîse și Mihai Eminescu, am putea scrie o poezie mișto despre asta.

Ar fi perfect, spuse Yin și inima lui bătu o singură dată, atît de puternic că toți morții își ridicară capul din sicrie.

Leave a Comment