Noi pe cine avem voie să urîm?

Rareș Bogdan a făcut ieri un căcat de emisiune un foarte mare beneficiu presei din România: s-a transformat, discret și previzibil, într-un Gâdea puțin mai abil. Agasanta metamorfoză a fost asistată de dl. Puric, Dan Puric și încă doi medici  ale căror nume nu vreau să mi le amintesc. Aș fi preferat să fie Jacob Kevorkian în platou și să-l asiste pe Rareș cu toată tehnica din dotare.

Am strecurat aici și un frumos citat din Dante, pentru că-s cult. Și pentru că o să spuneți că ăsta nu-i un subiect, ce vreau cu Rareș și emisiunile lui din ce în ce mai penibile? Exact, nu vreau nimic. Cazurile lui Burnei (la Bogdan Rareș) și Pomohaci m-au făcut să pun întrebarea din titlu. Am dat-o așa pentru că e vorba, totuși, de un titlu. În capul meu a sunat altfel:

Noi pe cine avem voie să futem în gură?

Dar nu am exprimat-o sub forma asta pentru că sunt un tip decent. Și imediat mi-am dat și răspunsul. Pe nimeni. Pe absolut nimeni, pentru că pe oricine am urî, de la Dan Puric la familia Simpson, de la Andrei Pleșu la Sânziana Buruiană, de la Dragnea la ÎPS, se va găsi imediat cineva care să ne atragă atenția că suntem cerșetori de atenție, hateri, stalkeri, exhibiționiști, whatever, dar în orice caz nu-i deloc cool. Cool este să fim toleranți și să-i protejăm de linșaje media și de bau bau. Bau bau care-i, de obicei, DNA și hoarda de orci de pe rețelele de socializare.

M-am documentat. Și singurul pe care, aparent, ai voie să-l urăști este Mircea Badea. Nu se supără nimeni dacă-l înjuri. Dar, uneori, nici chiar Mircea Badea Chiar El nu ajunge, iar ura nu este susceptibilă de control sau direcționare. Ca orice sentiment autentic este imposibil de manipulat.

Punct în care trebuie să-l completez pe Ecco, Umberto Ecco. Da, îmi permit asta, am stabilit deja că-s prost și arogant.

Reţelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivităţii. Erau imediat puşi sub tăcere, în timp ce acum au acelaşi drept la cuvânt ca şi un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr

Și are dreptate, dar hoardele de imbecili, pe lîngă neajunsul provocat de faptul că sunt într-adevăr imbecili, au și cîteva calități indiscutabile. Una dintre aceste calități, mai puțin evidentă, este că mulțimea (de imbecili, apud Ecco, Umberto) acționează ca un indicator destul de precis  al gradului de coeziune socială. În cel mai strict sens pe care Durkheim îl atribuia termenului. Chiar dacă este incapabilă să aibă opinii sau să gîndească, legiunea de imbecili reușește, grație, probabil, unui reflex colectiv să-i identifice destul de precis pe cei care ies într-un fel sau altul din șablon. Iar din șablon ies doar geniile și căcănarii. În România putem sta liniștiți, dacă e cineva care să se evidențieze în mulțime, ăla-i căcănarul. Pe cale de consecință logică, imbecilii urăsc căcănarii. Ce-i greșit aici? De ce-ar trebui menajați, frecați pe gușă să adoarmă?

Deci,  muia disputa de idei pe care-o generează imbecilii este de multe ori perfect justificată. În plus nu nu există nici o legătură cauzală între faptul că imbecilul e imbecil și presupusa pedofilie a lui Pomohaci. Sau între aceeași stare de imbecilitate și ipocrizia comună care-l apără. Sunt chestii distincte, să ne înțelegem, nu trebuie să fii doctor în științe sociale ca să observi. Nici să pui întrebări pertinente, de unde are Pomohaci un milion de euro, sau de ce expertizele medicale efectuate în Germania le dă cîștig de cauză familiilor care-l acuză pe Burnei de malpraxis gen. Căcănarii-s, deci, demni de toată ura. Pentru că e mai bine să fii imbecil decît jigodie. Sigur, nu pentru tine, dar pentru societate ca mecanism mai mult sau mai puțin funcțional este cît se poate de sănătos ca numărul de imbecili care-o compun să fie net superior numărului de jigodii. Imbecilii-și fac, de cele mai multe ori, treaba, plătesc impozite și se înmulțesc satisfăcător. Jigodiile proliferează într-o societate care nu le permite imbecililor să-i urască. Una care le explică, prin voci avizate și mieroase, că trebuie să fie toleranți.

Dar toate aceste argumente nici nu ne ajută, nici nu ne conving. Pentru că în rîndul legiunilor de imbecili există o castă privilegiată,  trendsetterii. Ei ne spun că nu avem voie să urîm pe nimeni, chiar în timp ce, în cuvinte mai sofisticate, dar la fel de elocvente, ne arată dimensiunea urii lor. Ei stabilesc  de fiecare dată ce e cool, koșer, ce ar trebui să facem în fiecare caz particular în parte. Tot ei au convenit că-s singurii care pot face analize pertinente pe derapajezele imbecilizării colective, ei  pot observa, cuantifica, analiza. Nouă ni l-au lăsat pe Mircea Badea. În cea mai imbecilă lume cu putință, ar trebui să fie mai mult decît suficient.

 

Photo by Tom Pumford on Unsplash

1 Comment

  • Stephan
    June 20, 2019 at 5:40 am

    It’s difficult to find well-informed people in this
    particular subject, but you sound like you know what you’re talking about!
    Thanks

Leave a Comment